Flora Spontană - Comestibilă

      Cred că acest articol va trezi interesul multor vegetarieni sau bucătari care caută o sursă deosebită de arome . În ceea ce privește pe agricultori, horticultori și grădinari, sigur o să le stârnesc interesul cu acest articol care pune în lumina reflectoarelor ceea ce s-a uitat de mult, flora spontană.
      Strămoșii noștri, pentru a-și asigura traiul, procurau hrana din mediul înconjurător, apelând la plantele care creșteau spontan.
Un mod simplu și eficient de a-ți procura hrana cea de toate zilele, a fost culesul.
      Mâncarea este o necesitate, cu ajutorul căreia noi ne asigurăm aportul necesar de elemente nutritive și vitamine. De ce să muncești din greu pentru a-ți procura hrana când ai tot ce îți trebuie...de la mama natură?
     Din istorie aflăm că: omul a fost culegător și vânător. Însă cuvântul culegător nu înseamnă că se adunau doar poame. Se culegeau și diverse rădăcini, rizomi, tuberculi, frunze și lăstari ori ciuperci, etc.
      Geto-dacii foloseau plante precum: urzica, iarba grasă, limba-mielului și pelinul.
La jumătatea secolului al XVIII, în Țara Românească,  descoperim că se consumau: cuișoare și pătlagină. În bucătăria din Transilvania în același secol se foloseau: cicoarea, melisa, pelinul negru, etc.

      O dată cu evoluția lui, omul a învățat să cultive o mulțime de plante, prin selecție, dar fără a renunța la recoltarea celor spontane, care s-au dovedit a fi o importantă și valoroasă materie primă pentru prepararea hranei. Dar pe parcurs, s-a uitat de sursa spontană de hrană și ne-am ocupat doar de cele care se cultivau, care erau o sursă mai sigură de substanțe nutritive, mai îndestulătoare și mai bogate în amidon și proteine.
      A venit vremea să le punem înapoi pe hartă.
Interesul pentru cunoașterea speciilor spontane, comestibile, vă va ajuta pe plan economic (o nouă piață de desfacere sau pur și simplu o masă ieftină și interesantă), alimentar (o sursă alternativă de vitamine și testarea unor gusturi noi, deosebite) și terapeutic (de ce să ne îndopăm cu pastile când putem folosi plantele din flora spontană).

      În vremurile cu calamități naturale țăranii erau obligați să apeleze la plantele alimentare din flora spontană. Așa s-a întâmplat în 1815 - 1817, când a fost o foamete mare în Transilvania, ceea ce a obligat sărăcimea să adune diverse plante: știr, lobodă, urzici, limba boului, măcriș, etc.
În Țara Românească și Moldova, sărăcimea mânca  rădăcini de papură.

Dar gata cu istoria. Să începem cu enumerarea....

      Scandix pecten-veneris - cunoscută în popor ca Acăt sau Acul-doamnei. O găsim în perioada Mai - Iulie. O specie anuală, rară în țara noastră, dar totuși o putem găsim prin Brașov, Miercurea-Ciuc și Târgu-Neamț.  Este înrudită cu pătrunjelul. O găsim printre semănături și pe marginea drumurilor. O mai descoperim și pe lângă alei ori poteci. Îi plac solurile  argiloase.
Această specie este mai greu de găsit datorită evoluției agriculturii (din anii 1950) și folosirii erbicidelor.
      Prin străinătate o găsim în restaurante, în supe (pentru aromă) sau în garnituri la salate. Deoarece la această specie se consumă frunzele.
      Prima oară, când a fost descrisă această specie comestibilă, a fost descrisă de către Grecii Antici. Dar o mai găsim și în descrierile Egiptului Antic.

Acer Platanoides - cunoscut în popor sub denumirea de Arțar. O specie des întâlnită în pădurile de foioase din etajul campestru și colinar al țării noastre.
Seva dulce, cu conținut ridicat de zahăr se bea primăvara. Acest ''extract'' este recomandat copiilor, persoanelor anemice și convalescenți.
      Dacă fierbeți seva, se va obține siropul de arțar care este folosit ca îndulcitor în bucătărie.
În martie poți obține 10 L de sevă în 2 săptămâni.
Acer platanoides are aceleași proprietăți ca și Acer Pseudoplatanus.

Tragopogon orientalis - denumită de către popor Barba-caprei sau Țâța-caprei.
Se știe că a fost consumată în Tracia.
     Plantă bienală, considerată prețioasă din punct de vedere al gustului și al valorii sale nutritive (vitamina A,E,C, tot grupul de vitamine B, grăsimi, proteine, săruri minerale, fier, calciu, potasiu, fosfor, sodiu, etc.).     
      Crește în pajiștile de joasă altitudine, pe lângă drumuri și căi ferate.
Barba-caprei este o rădăcinoasă rafinată cu o aromă asemănătoare la gust cu stridiile sau cu cel de anghinare.
      Sunt folosite la supele de verdețuri.
Copiilor le plac lăstarii tineri care au un gust dulceag. Atenție dacă este consumată în cantități mari, buzele se pot înnegri și crăpa.
Este recomandată persoanelor care sunt epuizate fizic și psihic.
Rădăcina de Barba-caprei poate fi folosită ca înlocuitor de cafea.
Putem folosi această plantă și pentru decor sau aranjamente florale.


Bunias orientalis - popular Brăbin.
Seamănă cu rapița, dar miroase a miere.
      Tulpinile tinere au un gust dulceag, plăcut după ce li se îndepărtează coaja piperat-amăruie. Frunzele sunt comestibile, cele tinere sunt mai fragede și se pot consuma crude. Este o specie care este adesea folosită pentru salate.
       Până în 1731 această specie a fost una cultivată intens.
Această specie a fost promovată și împrăștiată prin Europa de către trupele lui Napoleon.

Rhododendron kotschyi - popular cunoscută ca Bujor-de-munte sau Smârdar. O plantă originară din zona Balcanică. O specie cu flori frumoase și parfumate (miros a vișine). Este un subarbust, protejat de lege, deoarece această specie nu suportă transplantări și îi trebuie condiții climatice și de relief specifice.
O găsim în etajul subalpin și alpin inferior pe la sfârșitul lunii iunie. Adică în Carpați.
O puteți folosi pentru sirop și dulceață și ceaiuri medicinale.

Cornus mas - Corn. Se întâlnește în pădurile de foioase din zonele de deal și munte până la o altitudine de 800 m.
Fructele (coarnele), se recoltează la sfârșitul verii și sunt acrișoare și astringente (gustul este un fel de amestec între vișine și merișoare). Se consumă crude, dar le poți folosi la dulceață, marmeladă, compot, sirop și țuică sau cornată.
       Coarnele sunt o importantă sursă de vitamina C și se pot păstra peste iarnă dacă sunt uscate.
Scoarța se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Frunzele se recoltează primăvara. Scoarța și frunzele sunt folosite la ceai.

Fraxinus excelsior - adică Frasin. Este un arbore răspândit prin pădurile de foioase. Are o creștere relativ rapidă. Este un lemn valoros în industria lemnului. De la această specie se folosesc, scoarța și frunzele care își găsesc întrebuințarea în medicina naturistă. Scoarța este folosită la prepararea decocturilor, iar frunzele se usucă și se folosesc în infuzii.
      Semințele sale, ce se dezvoltă în niște fructe aripate, conțin până la 27 % ulei și se pot întrebuința, după prăjire și măcinare, ca înlocuitor de cafea.

Hypochaeris radicata - popular cunoscută ca Salata-porcului. Specie asemănătoare cu păpădia. O plantă frecvent întâlnită pe pajiști și în etajele campestre, colinare și montane, adică o găsim aproape peste tot.
Toate părțile Hypochaeris-ului sunt comestibile, totuși rădăcina și frunzele sunt cele mai recoltate.
Frunzele fragede și gustoase se consumă primăvara ca salată (cu cât sunt mai tinere cu atât sunt mai fragede). Ca gust, sunt un pic mai amărui decât cele de păpădie.
       Dacă prăjiți și măcinați rădăcina, o puteți folosi ca înlocuitor de cafea.

Prunus spinosa - cunoscut în popor ca Porumbar. Un arbust spinos, găsit prin pășuni, pe la marginea drumurilor și prin păduri până la o altitudine de 1400 m. Este o plantă care preferă solurile calcaroase.
      În afara faptului că este o plantă comestibilă este totodată și o plantă medicinală. Fructele și florile sunt folosite în ceaiuri medicinale. Totodată este o plantă care merge folosită pentru garduri vii (un gard viu care este impenetrabil).
Fructele negre-albăstrui se pot consuma proaspete, dar au un gust astringent. Din fructele lui se mai pot prepara: marmeladă, gem, vin, țuică, lichior și oțet.
     În unele zone ale țării fructele se uscau pentru a fi păstrate peste iarnă. Dacă sunt uscate, se fierb, iar zeama se consumă cu mămăligă prăjită. În Italia, fructele sunt murate și consumate precum măslinele.
Fructele se vor culege toamna târziu (octombrie - noiembrie), după căderea brumei.
     Cea mai veche dovadă a folosirii acestei plante în scopuri comestibile este o mumie numită ''Otzi'', descoperită în 1991, care avea în stomac fructe de Prunus spinosa

Urtica dioica - Urzica vie. Este o plantă erbacee, perenă care crește peste tot pe glob. Care preferă un sol bogat în azot și fosfor.
      Binecunoscută plantă medicinală cu proprietăți antimicrobiene, diuretice, antidiareice, hemostatice, hipoglicemiante. Dar este și o plantă alimentară cu un conținut bogat în săruri minerale (fier și potasiu) și vitamine precum: C, B, K, A.
       Frunzele tinere, culese în primăvară (Aprilie-Octombrie), se pot consuma fie crude, ca salată (dar trebuiesc frecate cu sare ca să nu mai urzice), fie preparate sub formă de: supă, mâncare cu carne, ciorbă, sos, pilaf, piure, omletă cu urzici, drob de urzici....
Rădăcinile se scot în Septembrie - Noiembrie sau Martie - Aprilie.