Grădinile Imperiului Roman

    Descoperirile arheologice și sursele vechi scrise ne-au ajutat să vedem cum arătau și la ce foloseau grădinile Imperiului Roman, ce plante ori flori se foloseau pe vremea lor.

Sursele istorice scrise care au ajutat la crearea imaginii grădinilor din aceea epoca au fost ale lui Pliny care și-a descris în detaliu grădina sa din Toscana, Italia. Găsiți aceste date în a douăsprezecea și a douăzeci și șasea carte, tot aici mai găsiți și informații despre zootehnie, copaci și plante medicinale (dacă vă interesează).

Alți ''autori'' din aceea perioadă care vă pot ajuta să vă faceți o idee despre cum era în aceea epocă sunt: Cato, Varro, Virgil și Columella. Primii doi au scris tratate despre afacerile rurale cu viță, măslini, smochini și asparagus. 

Virgil a trăit în Roma și Napoli scriind despre grădini rurale...

Columella s-a născut în Spania și a scris despre economia rurală douăsprezece cărți, dintre care cea de-a unsprezecea este doar despre grădinărit.

        Și descoperirile arheologice de la Pompei ne-au arătat cum erau grădinile acelor vremuri.

       Grădinile romane au avut influențe de la egipteni, persani și greci. Practic pe unde treceau se inspirau ori preluau ceea ce le plăcea, pe lângă acest fapt să nu uităm că sclavii care au fost folosiți la conceperea acestor oaze verzi puteau să fie de peste tot din lume, ceea ce a dus la diverse influențe în materie de ''spații verzi''.

       Inițial, grădinile au fost concepute și proiectate  în așa fel încât să fie practice (folosite să producă mâncare). Mici sau mari, ele reprezentau sursă de legume, ierburi și fructe pentru gospodăria acelor vremuri. Însă în perioada imperială orice grădină, unde stăpânul avea o situație financiară mai bună, avea:  plante decorative, râuri ori fântâni, statui și zone de refugiu pentru proprietar și vizitatori (că veni vorba de ''vizitatori'', mai are sens să pomenesc de faimoasele "orgii romane"). Alte elemente găsite în mai toate curțile sunt: foișoare, terase, livezi ori mini podgorii, altare, grote artificiale sau alte decorațiuni care să îi uimească pe vizitatori.

      

        Plantele medicinale și cele comestibile predominau în grădinile lor. Cele mai comune ierburi folosite erau: cimbrul, menta, rozmarinul, țelina, busuiocul, bobul și isopul (Hyssopus officinalis).

Ca arbori cei mai folosiți erau smochinii, duzii și dafinul.

        Florile și plantele decorative, preferate de romani erau: trandafirii, narcisele, leandrii, violetele, șofranul, crinii, gladiolele, iris, mac, gălbenele, zambile, narcise și florile sălbatice.

Trandafirii și violetele erau adesea transformate în ghirlande sau coroane, folosite la diverse ceremonii.

       Cei care aveau o  grădină cu dimensiuni  mai mari (locuințele de la periferia orașului ori în afara acestuia), foloseau pentru decor și plante precum: iedera, acantă sau talpa ursului (Acanthus mollis), mirtul (Myrtus communis), buxusul, tisa și chiparosul.

       În orașe, spațiul fiind mai limitat, dar plăcerea de a avea o grădină fiind la fel de mare, majoritatea populației avea la fereastră  jardiniere sau își transformau acoperișurile în grădini. Doar cei înstăriți aveau spațiul necesar de grădină. 

Mai toate proprietățile aveau spațiul verde amplasat în spatele casei și era cunoscut sub denumirea de hortus. 

     Scopul hortus-ului era mai de grabă unul practic decât unul ornamental. Însă asta se va schimba odată cu apariția peristilului, care va schimba scopul hortus-ului din grădină de legume în grădină ornamentală. Spațiile fiind  destinate în exclusivitate relaxării și recreării.

      Peristilul nu a fost inventat de către  Romani, să ne înțelgem, a fost descoperit în Grecia Antică și a fost imediat preluat cu succes de către aceștia. Acest stil avea un aspect formal, grădina era împrejmuită de ziduri pictate care imitau natura sau scene din natură. Era înconjurată de o alee acoperită, care oferea adăpost în caz de ploaie sau caniculă.

Alte caracteristici elementare ale acestui stil erau, coloanele impunătoare.

     Curtea propriu-zisă (spațiul verde) era mai jos și delimitată în general de diverse lucrări ornamentale. Punctul principal de atracție era de obicei o sursă de apă, o statuie care aruncă un singur jet de apă ori o fântână arteziană impunătoare.Sursa sau elementele care conțineau apă, erau cel mai de preț lucru pe care un Roman îl putea avea în curtea sa.

        Alte componentele folosite în acest gen de stil erau paturile florale delimitate de mici arbuști tăiați (cel mai probabil Buxus) și aleile din pietriș ori poteci din pământ bătut care delimitau diferite zone ale curții. Buxus-ul și plantele veșnic verzi erau preferate deoarece puteau fi tăiate și menținute în diverse forme... așa a luat naștere arta numită Topiary (arta de a tăia și de a da o anumită formă unei plante).

       Iar ca elemente principale de atracție se mai  foloseau: statuile (cel mai des întâlnite fiind cele cu zeul Bacchus/Dionysus), fântânile, iazurile, bazinele ori mici altare.

       Multe grădini aveau camere care erau folosite pentru divertisment (foișoare ori terase), ele fiind pictate și decorate în așa manieră încât să pară că fac parte din natură. Frescele au fost folosite pentru a crea iluzia extinderii spațiului verde a grădinii.

Terasele erau nelipsite din curțile Romanilor, cei înstăriți aveau păcile din marmură, iar cei din clasa de jos aveau plăcile din teracotă. Unele terase erau acoperite cu pergole pe care se cățăra viță de vie.

       Paturile florale erau pline cu flori autohtone din zona Mediteraneană. Dar Romanilor le plăcea să se laude cu plante aduse din alte colțuri ale lumii, fiind foarte mândri de exemplarele rare pe care le puteau arăta musafirilor.

      Grădinile din afara orașelor aveau dimensiunile mai mari decât cele de la oraș. Unele vile aveau 2 sau 3 grădini pentru diferite scopuri sau una singură care încorpora mai multe funcții: unele erau funcționale, altele pur ornamentale, iar unele recreative.

       Grădinile vilelor din mediu rural aveau și ele elemente din stilul Elenist, se foloseau aranjamente florale, terasarea solului, utilizarea coloanelor impunătoare și folosirea gardurilor vii cât și a diverselor elemente care aveau ca punct principal apa. Zona unde se lua masa era înconjurată de pomi, tufe și flori, având ca punct principal (priveliștea de bază) fântâna sau iazul cu pești.

Mai toate curțile aveau o încăpere (un fel de foișor) cu pereți decorați cu fresce, care reprezentau plante și animale, în special păsări.

Bazinele de înot și aleile lungi, pentru plimbări, nu erau elemente străine oamenilor acelor vremuri.

Mai toate vilele aveau o zona separată de zarzavat, plante medicinale și legume, sau chiar o întreagă grădină separată de ceea ornamentală cu scopul producerii hranei.  

Existau chiar solare unde se forțau struguri și pepeni.

Design-ul grădinilor Imperiului Roman a fost o sursă de inspirație pentru arhitecți peisagiști din secolul XX și Epoca Renascentistă,  Stilul Baroc și Neoclasic.

Știai că: Femeile nu aveau voie să intre pe plantațiile de castraveți și dovlecei...

              Aveau plantații de salcii, pentru a produce coșuri.

              Plantau garduri vii, ca scop decorativ dar și ca materie primă pentru mături.

              Aveau plantații de ulm, pentru lemne de foc.

              Romanii altoiau vița de vie, smochinii și măslinii.