Alți ''autori'' din aceea perioadă care vă pot ajuta să vă faceți o idee
despre cum era în aceea epocă sunt: Cato, Varro, Virgil și Columella. Primii
doi au scris tratate despre afacerile rurale cu viță, măslini, smochini și
asparagus.
Virgil a trăit în Roma și Napoli scriind despre grădini rurale...
Columella s-a născut în Spania și a scris despre economia rurală
douăsprezece cărți, dintre care cea de-a unsprezecea este doar despre
grădinărit.
Și descoperirile arheologice de la Pompei ne-au
arătat cum erau grădinile acelor vremuri.
Grădinile romane au avut influențe de la
egipteni, persani și greci. Practic pe unde treceau se inspirau ori preluau
ceea ce le plăcea, pe lângă acest fapt să nu uităm că sclavii care au fost
folosiți la conceperea acestor oaze verzi puteau să fie de peste tot din lume,
ceea ce a dus la diverse influențe în materie de ''spații verzi''.
Inițial, grădinile au fost concepute și
proiectate în așa fel încât să fie practice (folosite să producă
mâncare). Mici sau mari, ele reprezentau sursă de legume, ierburi și fructe
pentru gospodăria acelor vremuri. Însă în perioada imperială orice grădină,
unde stăpânul avea o situație financiară mai bună, avea: plante
decorative, râuri ori fântâni, statui și zone de refugiu pentru proprietar și
vizitatori (că veni vorba de ''vizitatori'', mai are sens să pomenesc de
faimoasele "orgii romane"). Alte elemente găsite în mai toate curțile
sunt: foișoare, terase, livezi ori mini podgorii, altare, grote artificiale sau
alte decorațiuni care să îi uimească pe vizitatori.
Plantele medicinale și cele comestibile
predominau în grădinile lor. Cele mai comune ierburi folosite erau: cimbrul,
menta, rozmarinul, țelina, busuiocul, bobul și isopul (Hyssopus officinalis).
Ca arbori cei mai folosiți erau smochinii, duzii și dafinul.
Florile și plantele decorative, preferate de
romani erau: trandafirii, narcisele, leandrii, violetele, șofranul, crinii,
gladiolele, iris, mac, gălbenele, zambile, narcise și florile sălbatice.
Trandafirii și violetele erau adesea transformate în ghirlande sau coroane,
folosite la diverse ceremonii.
Cei care aveau o grădină cu
dimensiuni mai mari (locuințele de la periferia orașului ori în afara
acestuia), foloseau pentru decor și plante precum: iedera, acantă sau talpa
ursului (Acanthus mollis), mirtul (Myrtus communis), buxusul, tisa și
chiparosul.
În orașe, spațiul fiind mai limitat, dar plăcerea
de a avea o grădină fiind la fel de mare, majoritatea populației avea la
fereastră jardiniere sau își transformau acoperișurile în grădini. Doar
cei înstăriți aveau spațiul necesar de grădină.
Mai toate proprietățile aveau spațiul verde amplasat în spatele casei și
era cunoscut sub denumirea de hortus.
Scopul hortus-ului era mai de grabă unul practic decât
unul ornamental. Însă asta se va schimba odată cu apariția peristilului, care
va schimba scopul hortus-ului din grădină de legume în grădină ornamentală.
Spațiile fiind destinate în exclusivitate relaxării și recreării.
Peristilul nu a fost inventat de către Romani,
să ne înțelgem, a fost descoperit în Grecia Antică și a fost imediat preluat cu
succes de către aceștia. Acest stil avea un aspect formal, grădina era
împrejmuită de ziduri pictate care imitau natura sau scene din natură. Era
înconjurată de o alee acoperită, care oferea adăpost în caz de ploaie sau
caniculă.
Alte caracteristici elementare ale acestui stil erau, coloanele impunătoare.
Curtea propriu-zisă (spațiul verde) era mai jos și
delimitată în general de diverse lucrări ornamentale. Punctul principal de
atracție era de obicei o sursă de apă, o statuie care aruncă un singur jet de
apă ori o fântână arteziană impunătoare.Sursa sau elementele care conțineau
apă, erau cel mai de preț lucru pe care un Roman îl putea avea în curtea sa.
Alte componentele folosite în acest gen de stil
erau paturile florale delimitate de mici arbuști tăiați (cel mai probabil
Buxus) și aleile din pietriș ori poteci din pământ bătut care delimitau
diferite zone ale curții. Buxus-ul și plantele veșnic verzi erau preferate
deoarece puteau fi tăiate și menținute în diverse forme... așa a luat naștere
arta numită Topiary (arta de a tăia și de a da o anumită formă unei plante).
Iar ca elemente principale de atracție se
mai foloseau: statuile (cel mai des întâlnite fiind cele cu zeul
Bacchus/Dionysus), fântânile, iazurile, bazinele ori mici altare.
Multe grădini aveau camere care erau folosite
pentru divertisment (foișoare ori terase), ele fiind pictate și decorate în așa
manieră încât să pară că fac parte din natură. Frescele au fost folosite
pentru a crea iluzia extinderii spațiului verde a grădinii.
Terasele erau nelipsite din curțile Romanilor, cei înstăriți aveau păcile
din marmură, iar cei din clasa de jos aveau plăcile din teracotă. Unele terase
erau acoperite cu pergole pe care se cățăra viță de vie.
Paturile florale erau pline cu flori autohtone
din zona Mediteraneană. Dar Romanilor le plăcea să se laude cu plante aduse din
alte colțuri ale lumii, fiind foarte mândri de exemplarele rare pe care le
puteau arăta musafirilor.
Grădinile din afara orașelor aveau dimensiunile mai
mari decât cele de la oraș. Unele vile aveau 2 sau 3 grădini pentru diferite
scopuri sau una singură care încorpora mai multe funcții: unele erau
funcționale, altele pur ornamentale, iar unele recreative.
Grădinile vilelor din mediu rural aveau și ele
elemente din stilul Elenist, se foloseau aranjamente florale, terasarea
solului, utilizarea coloanelor impunătoare și folosirea gardurilor vii cât și a
diverselor elemente care aveau ca punct principal apa. Zona unde se lua masa
era înconjurată de pomi, tufe și flori, având ca punct principal (priveliștea
de bază) fântâna sau iazul cu pești.
Mai toate curțile aveau o încăpere (un fel de foișor) cu pereți decorați
cu fresce, care reprezentau plante și animale, în special
păsări.
Bazinele de înot și aleile lungi, pentru plimbări, nu erau elemente străine
oamenilor acelor vremuri.
Mai toate vilele aveau o zona separată de zarzavat, plante medicinale și
legume, sau chiar o întreagă grădină separată de ceea ornamentală cu scopul
producerii hranei.
Existau chiar solare unde se forțau struguri și pepeni.
Design-ul grădinilor Imperiului Roman a fost o sursă de inspirație pentru
arhitecți peisagiști din secolul XX și Epoca Renascentistă, Stilul Baroc
și Neoclasic.
Știai că: Femeile nu aveau voie să intre pe plantațiile de castraveți și
dovlecei...
Aveau plantații de salcii,
pentru a produce coșuri.
Plantau garduri vii, ca
scop decorativ dar și ca materie primă pentru mături.
Aveau plantații de ulm,
pentru lemne de foc.
Romanii altoiau vița de
vie, smochinii și măslinii.
